Galerie Video Galerie Foto Carte de oaspeți naturism

Newsletter

Înscrieți-vă la newsletter și veți fi la curent cu ultimele informații.

ok

Contact

Valea Finișului

 

Valea Finişului poate fi considerată cea mai importantă vale a Munţilor Codru-Moma, având o lungime de 23 km şi o suprafaţă a bazinului hidrografic de 87 kmp.


Se formează prin unirea a două văi, Valea Ursului, care îşi are sorgintea din platoul carstic Brătcoaia, cu o altitudine medie de circa 700 de metri, şi respectiv, din Bălăteasa, cu izvorul de sub vârful omonim.


Valea Ursului prezintă o caracteristică importantă care constă în aceea că are o difluenţă la capătul Platoului Brătcoaia, o parte din ape trimiţându-le, pe căi subterane, Văii Tărcăiţa.


Valea Ursului are ca afluenţi mai importanţi pe Valea Izbucului, care îşi are originea într-un izbuc permanent (a se face deosebirea faţă de Izbucul de la Călugări din Platoul Vaşcăului, care avea până prin anii 1980 o scurgere intermitentă) de la capătul Văii Izbucului.. Denumirea de „izbuc" vine de la cuvântul „izbucnitură" a unui curs de apă din subteran sau dintr-un perete calcaros.


Valea Bălătesei vine de sub Vf. Bălăteasa (927 m) şi traversează bazinetul depresionar Huta (unde se uneşte cu Valea Huta), unindu-se cu Valea Ursului la capătul din aval a bazinetului Huta, în locul numit „La Cruce". De aici primeşte numele de Valea Finişului.


După câteva sute de metri intră în sectorul Cheilor Roşia, de circa 1 km lungime, unde apar calcare mezozoice la zi şi unde peisajul capătă caracteristici proprii zonelor carstice.


În continuare, curge printr-o vale relativ lărgită, pe sub satul de odinioară Cerbu, situat pe deal, trece pe urmă de locul numit „La Cot" sau „La Paşcu" (după familia care a locuit mult timp aici), intrând apoi într-un frumos defileu de 5 km lungime, sector edificat pe structuri geologice formate din roci permiene. În continuare Valea Finişului trece pe sub dealul pe care este Cetatea Finişului (numită local Belavár, ridicată în 1244 pe vremea regelui maghiar Bela al IV-lea, de unde denumirea sa maghiară) şi intră în satul Finiş (atestat în 1291 sub denumirea de „Fenes castrum nostrum episcopi Varadiensis), iar la ieşirea din Finiş, după circa 1 km, se varsă în Crişul Negru, confluenţă situată la aproximativ 3 km aval de municipiul Beiuş (atestat în 1270).


Cândva pe vale a fost construită o cale ferată forestieră (1911), desfiinţată după 1990, iar acum se găseşte un drum forestier amenajat în ultima perioadă, odată cu intensificarea circulaţiei turistice, care a dus la creşterea numărului de turişti, cu precădere la sfârşit de săptămână. Locuitorii oraşului Beiuş, dar şi ai altor oraşe din Ţara Beiuşului (Vaşcău, Ştei, Nucet), ai satelor din împrejurimi şi chiar şi orădeni, vin pe Valea Finişului să îşi petreacă sfârşitul de săptămână, în aer curat şi linişte, bucurându-se de frumuseţea peisajului unei văi de munte. Calea ferată urca până la Brătcoaia, de la care este foarte aproape Platoul carstic Tinoasa. Din acest mic platou carstic, un drum dar şi o potecă duc la renumita staţiune Moneasa din judeţul Arad, „perla" Munţilor Codru-Moma (care până în 1968 a aparţinut regiunii Crişana).


Un tip aparte de turism dezvoltat în ultima perioadă pe Valea Finişului este cel religios. Pe Valea Finişului a fost ridicat, în 1998, Schitul Huta, cu hramul Sfântul Ioan Botezătorul, sub ocrotirea Mănăstirii de la Stâna de Vale. Schitul de la Huta, a fost ridicat în jurul unei biserici ce data de la 1927, restaurată în 1973, iar azi schitul aparţine de Mănăstirea de la Izbuc. Edificiul religios, cu viaţă de obşte, este situat pe stânga drumului forestier ce pleacă din satul Finiş, pe Valea Finişului, la aproximativ12 kilometri distanţă de centrul satului.


Cetatea Finiş
După pârjolul tătarilor din anul 1257 episcopul Vicenţiu începe zidirea cetăţii de la Finiş, pe un vârf de munte solitar, care se înălţa în spatele acestui sat la o înălţime de circa 480 metri. În toate documentele medievale această citadelă a Ţării Beiuşului este cunoscută sub denumirea de cetatea Finişului (castrum Feneş) şi numai o dată când regele Ferdinand I o donează lui Francisc Tahy este denumită cetatea lui Bella (Bella-var) cum i se mai spune şi azi . În anul 1647 cronicarul maghiar o numeşte cetatea Beiuşului (Beleneşi- var) . Examinată de aproape pare a fi fost un castel feudal, o fortificaţie medievală de refugiu şi apărare , întrunind toate condiţiile de defensivă,vedere, obstacol şi adăpost, fiind accesibilă numai dintr-o parte dinspre albia văii Finişului ce şerpuieşte la poalele cetăţii.


Fortificaţia se află actualmente în stare de ruină, având un plan neregulat specific cetăţilor de munte, cu zidurile păstrate azi doar sub forma unor fragmente, înconjurate din trei părţi de un şanţ de apărare lat de circa15 metri şi adânc de aproximativ 8 metri. Partea cea mai bine păstrată a monumentului medieval este donjonul care se pare că iniţial a avut un plan rectangular cu o înălţime de10 metri şi un diametru de circa 4 metri, dar care, ulterior, a fost modificat prin adăugarea unor ziduri exterioare puternice şi căpătând o formă cilindrică cu trei etaje a cărui ruină se păstrează azi cel mai bine.

 

Pentru a vedea imagini click aici.

Înapoi